Contribuţii la achiziţia şi structurarea cunoştinţelor în sisteme inteligente pentru diagnoza defectelor
Diagnoza defectelor
Odată ce algoritmul de criptare este creat, procesul de identificare a
problemelor poate fi considerat un proces de decodificare a simptomelor
observate pentru un set de probleme. Datorită prezenţei simptomelor
înşelătoare, sunt selectate ca rezultat al diagnozei defectului doar
problemele a căror cod se potriveşte cel mai bine simptomelor observate.
Diferenţa dintre probleme este măsurată în termeni Hamming 3 ,
reprezentând distanţa dintre codurile lor. (S.A. Yemini et al., 1996)
defineşte raza criptării ca fiind jumătate din distanţa minimă Hamming
dintre coduri. Atunci când raza = 0,5, fiecare cod poate distinge o
problemă de alta, decodarea nefiind în acest caz rezistentă la zgomot. În
general putem corecta erorile de observare în simptomele k-1 şi putem
detecta erorile k, atâta timp cât k este mai mic sau egal cu raza
algoritmului de criptare.
Concluzii: Această tehnică este foarte eficientă, deoarece algoritmul
de criptare este generat doar o singură dată şi procesul de decodare este
foarte rapid prin utilizarea decodării distanţei minime în timpul
executării. Complexitatea computaţională este determinată de ecuaţia (k
+ 1) log (p), unde k este numărul de posibile erori pe care faza de
decodare le poate corecta, iar p reprezintă numărul de probleme. Cu
toate acestea, precizia acestei tehnici este imprevizibilă atunci când apar
simultan mai multe evenimente care se suprapun peste seturile de
simptome. În plus, algoritmul de criptare trebuie să fie regenerat ori de
câte ori apare o modificare în configurarea sistemului (M. Steinder and
A. S. Sethi, 2004). Aceasta tehnică nu este adecvată pentru mediile în
continuă schimbare cu excepţia cazului în care codul de criptare poate fi
generat automat în funcţie de configuraţia sistemului.
Gramatica fără context (Context-free grammar - CFG)
Această tehnică este ideală pentru reprezentarea ierarhică a unui
sistem. Modelul reprezintă componentele indivizibile ca puncte
terminale, iar elementele componente ale sistemului ca variabile,
construite din variabile deja existente sau terminale în conformitate cu
unele reguli de producţie. În Figura 2. 6 este exemplificat modul în care
un CFG este folosit pentru a modela o infrastructură virtuală din cadrul
sistemului complex.
3
Numarul de poziţii (din vectori de aceeaşi lungime) cu valori diferite
20