Îmi
amintesc
într-‐o
cameră,
o
fetiţță
mărunţțică,
de
vreo
patru
ani,
cu
ochi
negri,
ageri,
dar
triști,
strângând
la
piept
o
vioricică,
atât
de
mică,
parcă
ar
fi
fost
de
jucărie.
În
faţța
ei,
mama
stând
în
picioare,
cu
corpul
aplecat
înspre
fetiţță,
cu
faţța
încruntată,
corpul
tensionat,
gesticulând
frenetic.
“De
câte
ori
ţți-‐am
spus
să
ţții
corect
încheietura
mâinii
si
să
apeși
corzile
cu
un
singur
deget?”
spuse
mama
cu
năduf,
gândindu-‐se
cât
de
lungi
și
cât
de
dese
ar
trebui
să
planifice
repetiţțiile
de
vioară
ca
să
reușească
fetiţța
să
mânuiască
în
mod
corespunzător
instrumentul.
Se
simţțea
cuprinsă
de
un
amestec