Astrolabul, cuvânt de origine grecească, desemnează un instrument foarte vechi, inventat în urmă cu peste 2000 de ani, folosit, până târziu, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, pentru a masură mișcarea aștrilor pe bolta cerească, mai exact, înaltimea stelelor în raport cu linia orizontului. Principiul de funcționare era cunoscut înca din secolul al II-lea i.Hr., invenția astrolabului fiind atribuită lui Hipparch din Niceea, astronom grec. O variantă de astrolab a fost descoperită
într-o insulă grecească, din apropiere de Creta -“Mașina din Anticythere” – fiind cel mai vechi mecanism destinat masurătorilor astronomice (secolul I i.Hr.). Fragmentele găsite se pastrează la Muzeul Național de arheologie din Atena.
Un astrolab este alcătuit dintr-un disc gradat, cu un braț mobil (o rigla) poziționat n centrul mecanisnului (alidada) și cu un orificiu la capătul său, în funcție de poziția acestuia măsurându-se unghiurile pe care le fac stelele în deplasarea lor. În afară de aceste piese, astrolabul mai conținea un cerc mobil, decupat în interiorul lui, ca o pânză de păianjen, ale cărui desene reprezentau stelele cele mai stralucitoare pe care omul le putea vedea cu ochiul liber, în noptile senine. În secolul
al VIII-lea, astronomii arabi au conceput o hartă a stelelor (parte a astrolabului), confecționată din metal, pe care se puteau așeza discuri, pe care erau imprimate constelații, precum si poziția Soarelui.
Mai târziu, astrolabul va fi înlocuit de sextant (instrument dotat cu oglindă pentru măsurarea unghiului dintre stele și orizont) și teodolit (aparat optic utilizat în geodezie).
6
Astrolabul