Ioana-Teodora Brezoi-Mirică
clasa a X-a A
Exist
Îmi târăsc existența printr-un fir alb de nisip.
Fiecare cochilie împărtășește alăturea-mi o suferință
Implacabilă
A pierderii metafizicului.
Carcasă goală am ajuns și eu,
Pustiită de un verde dur, sărat.
Cum? Mă unesc cu ele...cu scoicile.
Devin un mort umblător,
Târând bucăți calcaroase cu mine și...
Și.
Și înlocuindu-mi sângele cu șiroaie umede,
Albe,
Verzui, de nisip.
Merg.
Strâmb
Mi se tocesc absent degetele picioarelor,
Eterul mi le devorează subit și flămând
De spaimă și cuget roșu.
Vina îmi devine principiu imortal-
Primordial
În pași rupți de balet-
Chin selenar.
Vrerea nu-mi aparține,
E o strădanie metempsihotică.
Ciotul roșu mă târăște tot absent
Și mă supune unei sfâșieri carnale,
Iau parte la chinu-mi soldați ludici, romanii
putreziți,
Cu sulițe de buruiană și cifrele lor-ore
trecânde delirant-
Îmi consumă umbra kairosului.
Carceră stâncoasă să-mi devină trup aș visa,
Nu mi-e permis.
Continui acel balet strâmb și stângaci,
Semn al mediocrității pe care o posed cu
rușine în ce mi-a mai rămas
Din cioturi.
Mișcarea implacabilă devine continuă și
(non)impecabilă,
Tortură produsă de amintirea unor frunze
mugind a spaimă cosmică,
Mă las purtată de sonoritatea aburindă,
De sunete ce nu-și găsesc origini,
De țipete și ramificații ale vălului dintre real și
metafizic,
Și dansez un balet strâmb.
Iubesc...
Un strop rece sfârâie pe pielea-mi încinsă
De un apolonism arzător și delirant,
Și mă cuprinde așa un zbor ideatic,
Limitat de existența-mi prea bine studiată anterior,
Așa un zbor de gând,
O dorință tulburătoare de a-mi sfâșia condiția socială.
De a mă părăsi pe mine, pe eul cel carnal, aici, așa...
În gluma asta sărată terrană.
Și unghia nu izbutește, sărmana, în a se metamorfoza
În cheie de metal,
Să-mi deschidă, oh!...să mă elibereze
De carcera asta natural-mecanică.
Și mă scufund fără vrere trupească
Într-un val albastru ca ochiul lui drept,
Și-mi îmbrățișează ochiul stâng deformat,
Înot cu concepte strămoșești,
Și găsesc o tinichea...unde? Chiar acolo jos...(!)
Descopăr în mine o candoare originară:
O bicicletă metalică, fără ghidon,
Fără roți ori pedale.
Tot o bicicletă...nenorocita!
Și-mi culeg trupul însângerat și suferind-două gheare
Roșii
De găină cu vise de pelican,
Și-mi împrumută dorința ei, fie și pentru un moment
sempitern,
Și cuceresc cu starea mea ingenuu-metalică însângerată
Și zările unei lumi îngândurate și inexistente.
Mă limitez iar la străpunsul cochiliilor goale,
Aruncată într-o vee ludică,
Mă descarcerează ochiul stâng al său,
Și mă cuprinde un fior albastru...tulbur.
6