METEMPSIHOZĂ
-fragment-
Atunci am fost cuprinsă de un sentiment atât de profund, atât de etern și de
liniștitor, încât fiecare foton îmi era parcă învăluit în toată pacea, tot sacrificiul, toată
durerea dulce și toată fericirea din Univers. Iubire, eram înglobată, sufocată într-un înveliș
de iubire și puritate, un înveliș moale de inocență și voioșie. Simțeam cum fiecare
particulă din ceea ce reprezentam se schimbă, se rotunjește în sfere microscopice și se
umple de substanțe simbiotice, de viață și de informație, răsucindu-se, învârtindu-se în
văzduh și înmulțindu-se în fiecare secundă. Structuri solide, perfecte, simetrice și reci,
foarte reci, creșteau înlăuntrul meu, acoperite de pernuțe pentru ace, moi și colorate,
astfel încât mi-era frică să nu cumva să fi devenit stană de piatră. Imaterialitatea mă trăda,
iar aerul ceda obosit în fața greutății mele noi și incomode. Un copac bătrân, ce-și întindea
ramurile până în înaltul cerului, străpungând norii pastelați, m-a prins captivă între
crengile sale, lipindu-și nervurile pe trupul meu asemenea unor tatuaje tridimensionale, ce
pulsau de indignarea și de resentimentul meu în fața acestei metamorfoze. Un strat
mătăsos din lut îmi îmbrățișa acum corpul, iar pietrele tari dinăuntru au început să se
îndoaie, să se încovoaie, să se miște și să se rupă. Două picături de rouă tronau simetrice
în centrul feței mele, ca două lacrimi oglindite una după cealaltă. O mică floare de orhidee
se odihnea acum deasupra bărbiei, iar nu știu ce pasăre neagră îmi acoperise capul cu o
coroană bogată de pene lucioase. Totul în jur mirosea înecăcios, a zahăr, iar în depărtări –
bătăi feroce de inimă și plânsete de copil.
La fel plângeam și eu, îngânată de sunetele străine, sub o puzderie de stele
căzătoare. Nu mai eram lumină. Nu mă mai puteam împrăștia nestingherită pe toată bolta
cerească, privind, iubind și îmbrățișând întreaga lume. Nu mă mai puteam întrece cu
vântul și nu mai puteam să las ploaia să treaca prin mine, colorându-mă în curcubeu.
Acum stăteam la adăpostul mângâietor al crengilor care se încăpățânau să mă protejeze ori
de câte ori se adunau fiarele în jurul lor – și le mușcau, iar eu țipam, prea speriată, prea
insignifiantă ca să fac orice mișcare. Lumină, eram intangibilă și de neoprit, însă om, eram
pe veci condamnată la fragilitate, trăind fiecare clipă marcată de spaimă, resimțind lumea
mai mult ca niciodată, întrucât o puteam atinge. Puteam să strâng în pumnii mici pământul
reavăn, puteam simți gustul de lapte care ploua din florile copacului, puteam să-l văd și
puteam să-l strig, melcii să iasă din cochiliile lor ciudate. Uneori puteam chiar să mă
strecor din adăpostul crengilor și să mă pierd în iarba deasă de dedesubt pe care îmi plăcea
să o miros sau să alunec în scorburile întunecoase, pe care îmi plăcea să le gust. Însă
niciodată nu simțeam cu adevărat pericolul, întrucât copacul meu era întotdeauna aproape,
lăsându-mă să plec, însă niciodată suficient de departe încât să îi părăsesc umbra.
Iulia Stroie, clasa a X-a A
5