ALTFEL_IANUARIE2019 ALTFEL_IANUARIE2019 | Page 31

Flavia Stanciu “Indrăznește! Calcă înainte! Iar dacă pământul spre care înaintezi nu există încă, Dumnezeu îl va crea special pentru a-ți răsplăti îndrăzneala! ” (Regina Izabela) Nu știu sigur în ce moment al vieții mele am decis că e o idee bună să crești mare și să fii responsabil. Cred că situația asta a venit mai degrabă neanunțată. Auzisem de existența ei, dar nu mi-am imaginat niciodată că o să mi se întâmple și mie. Liceul era pentru mine Mecca, sfârșitul călătoriei mele inițiatice, nicidecum începutul alteia. Nu mă gândeam, acum că privesc în urmă, sau mai degrabă nu voiam să mă gândesc că va trebui să plec de acolo, să cresc, să aleg ce parte din mine să păstrez și ce să arunc. Cred că toată treaba asta cu alesul unei meserii, cu alesul unei vieți în fond, e ceva ce depășește capacitățile unui adolescent care încă e marcat de drame adolescentine. Și e în regulă. E în regulă pentru că nu tu alegi viața. În cazul meu cel puțin, ea m-a ales pe mine. Țin minte că în perioada aia am găsit întâmplător cuvintele pe care regina Izabela i le-a spus lui Columb înainte de expediția sa. Citatul ăsta, în afară de faptul că era scris pe orice colț de caiet liber, a ajuns într-un mod inconștient să-mi influențeze gândurile cu privire la viitor. Zăcea în el ceva metafizic, ceva ce transcedea așteptările mundane. Partea nehotărâtă din mine a rezonat, a găsit o oarecare liniște în înțelesul din spatele cuvintelor. Am simțit, pentru prima dată în cursul cutreierărilor mele febrile, că viața nu se înfruntă cu teamă, ci cu uimire și răbdare. Ținuturile alea pe care le tot căutam eu, urmau să se arate în cele din urmă, însă datoria mea nu era să le găsesc, ci să cred în ele și să pornesc. Mi-e greu să spun ce parte din perioada liceului m- a influențat în drumul pe care îl am acum. Aș spune toate și niciuna. Toate, pentru că eu am devenit suma momentelor în care am râs cu colegii mei, a orelor de fizică pe care nu am reușit să le pătrund pe deplin, sunt suma resturilor de gumă de șters, a concursurilor de română, a bananelor mâncate în pauză, a temerilor că greșesc, a bucuriei că știu. Niciuna, pentru că drumul meu a început să existe doar după ce am crescut. Într-o oarecare măsură, ceea ce sunt acum e ceva ce a fost nevoie să descopăr, să înțeleg și să fac să crească. Sunt convinsă că fiecare moment din perioada liceului m-a condus mai aproape de mine. Așa cum o face dealtfel fiecare moment trăit. Suntem într-o continuă mărșăluire către eu. Unii îl găsesc mai târziu, alții mai devreme. Ceea ce contează însă este să nu ne oprim din căutare. Trebuie să ne găsim, ca să putem alege ceea ce vrem să fim. Acum, la aproape 8 ani de când am plecat din Mecca mea, pot să spun că m-am găsit. Mi-am dat seama că îmi place să ajut oamenii să se vadă pe ei înșiși, să crească, să înțeleagă. Mi-am dat seama de asemenea că vreau să văd. Vreau să văd cum se privește lumea din alt colț al pământului. Sunt profesor. Sunt fotograf. Am văzut lumea prin ochii copiilor mei. Am văzut Japonia, am înțeles că sunt mai multe căi de a înțelege adâncimile lucrurilor, am văzut frumusețea și fragilitatea florilor de cireș, a oamenilor cu inimi mari și a zilelor de toamnă. Am urcat munți, am traversat mări și mi-am dat seama că distanțele dintre oameni nu se împiedică de kilometri. Am văzut Coreea, i-am cutreierat străzile și i-am înțeles istoria. Singapore mi-a adus aminte de casă. Deși în inima Asiei, clădirile, autobuzele, oamenii mi-au amintit de ai mei. Australia m-a scos din fantezia pentru tăiței și prăjiturelele din orez. Mi-a oferit în schimb fascinația pentru ocean, pentru plaje întinse și albe. Mi-a arătat că lumea are mii de frumuseți, că același ocean se vede și se simte diferit și că, deși cerul de deasupra noastră ne apare la fel, fiecărei țări îi dezvăluie alte constelații. Am înțeles că suntem diferiți, dar fiecare frumoși în mod unic. Dacă m-ar fi întrebat cineva în clasa a 12-a ce aș vrea să devin, cu siguranță nu aș fi spus că vreau să văd lumea. Asta pentru că tărâmul spre care înain- tam eu nu era încă acolo. Așa că oricine ai fi tu, cel care s-a gândit să-și rupă 3 minute din pauză ca să- mi citească experiența, gândește-te la perioada asta din liceu ca la o expediție. S-ar putea să vezi tărâmul din fața ta. Fii recunoscător și navighează înțelept. Dacă nu vezi însă, îndrăznește! Tărâmul tău e acolo, așteaptă, are doar nevoie de curajul și credința ta. 29