Flavia Stanciu
“Indrăznește! Calcă înainte! Iar dacă pământul spre care înaintezi nu există
încă, Dumnezeu îl va crea special pentru a-ți răsplăti îndrăzneala! ”
(Regina Izabela)
Nu știu sigur în ce moment al vieții mele am decis
că e o idee bună să crești mare și să fii responsabil. Cred
că situația asta a venit mai degrabă neanunțată. Auzisem
de existența ei, dar nu mi-am imaginat niciodată că o să
mi se întâmple și mie. Liceul era pentru mine Mecca,
sfârșitul călătoriei mele inițiatice, nicidecum începutul
alteia. Nu mă gândeam, acum că privesc în urmă, sau mai
degrabă nu voiam să mă gândesc că va trebui să plec de
acolo, să cresc, să aleg ce parte din mine să păstrez și ce
să arunc.
Cred că toată treaba asta cu alesul unei meserii, cu
alesul unei vieți în fond, e ceva ce depășește capacitățile
unui adolescent care încă e marcat de drame
adolescentine. Și e în regulă. E în regulă pentru că nu tu
alegi viața. În cazul meu cel puțin, ea m-a ales pe mine.
Țin minte că în perioada aia am găsit întâmplător
cuvintele pe care regina Izabela i le-a spus lui Columb
înainte de expediția sa. Citatul ăsta, în afară de faptul că
era scris pe orice colț de caiet liber, a ajuns într-un mod
inconștient să-mi influențeze gândurile cu privire la
viitor. Zăcea în el ceva metafizic, ceva ce transcedea
așteptările mundane. Partea nehotărâtă din mine a
rezonat, a găsit o oarecare liniște în înțelesul din spatele
cuvintelor. Am simțit, pentru prima dată în cursul
cutreierărilor mele febrile, că viața nu se înfruntă cu
teamă, ci cu uimire și răbdare. Ținuturile alea pe care le
tot căutam eu, urmau să se arate în cele din urmă, însă
datoria mea nu era să le găsesc, ci să cred în ele și să
pornesc.
Mi-e greu să spun ce
parte din perioada liceului m-
a influențat în drumul pe care
îl am acum. Aș spune toate și
niciuna. Toate, pentru că eu
am devenit suma momentelor
în care am râs cu colegii mei,
a orelor de fizică pe care nu
am reușit să le pătrund pe
deplin, sunt suma resturilor de
gumă de șters, a concursurilor
de română, a bananelor
mâncate în pauză, a temerilor
că greșesc, a bucuriei că știu.
Niciuna, pentru că drumul
meu a început să existe doar
după ce am crescut. Într-o
oarecare măsură, ceea ce sunt
acum e ceva ce a fost nevoie
să descopăr, să înțeleg și să
fac să crească.
Sunt convinsă că fiecare moment din perioada
liceului m-a condus mai aproape de mine. Așa cum o
face dealtfel fiecare moment trăit. Suntem într-o
continuă mărșăluire către eu. Unii îl găsesc mai târziu,
alții mai devreme. Ceea ce contează însă este să nu ne
oprim din căutare. Trebuie să ne găsim, ca să putem
alege ceea ce vrem să fim. Acum, la aproape 8 ani de
când am plecat din Mecca mea, pot să spun că m-am
găsit. Mi-am dat seama că îmi place să ajut oamenii să
se vadă pe ei înșiși, să crească, să înțeleagă. Mi-am dat
seama de asemenea că vreau să văd. Vreau să văd cum
se privește lumea din alt colț al pământului. Sunt
profesor. Sunt fotograf. Am văzut lumea prin ochii
copiilor mei. Am văzut Japonia, am înțeles că sunt mai
multe căi de a înțelege adâncimile lucrurilor, am văzut
frumusețea și fragilitatea florilor de cireș, a oamenilor
cu inimi mari și a zilelor de toamnă. Am urcat munți,
am traversat mări și mi-am dat seama că distanțele
dintre oameni nu se împiedică de kilometri. Am văzut
Coreea, i-am cutreierat străzile și i-am înțeles istoria.
Singapore mi-a adus aminte de casă. Deși în inima
Asiei, clădirile, autobuzele, oamenii mi-au amintit de ai
mei. Australia m-a scos din fantezia pentru tăiței și
prăjiturelele din orez. Mi-a oferit în schimb fascinația
pentru ocean, pentru plaje întinse și albe. Mi-a arătat că
lumea are mii de frumuseți, că același ocean se vede și
se simte diferit și că, deși cerul de deasupra noastră ne
apare la fel, fiecărei țări îi dezvăluie alte constelații. Am
înțeles că suntem diferiți, dar fiecare frumoși în mod
unic.
Dacă m-ar fi întrebat cineva în clasa a 12-a ce aș
vrea să devin, cu siguranță nu aș fi spus că vreau să
văd lumea. Asta pentru că tărâmul spre care înain-
tam eu nu era încă acolo. Așa că oricine ai fi tu, cel
care s-a gândit să-și rupă 3 minute din pauză ca să-
mi citească experiența, gândește-te la perioada asta
din liceu ca la o expediție. S-ar putea să vezi
tărâmul din fața ta. Fii recunoscător și navighează
înțelept. Dacă nu vezi însă, îndrăznește! Tărâmul
tău e acolo, așteaptă, are doar nevoie de curajul și
credința ta.
29