Creierul unui adult cântărește aproximativ
1,4 kg. Unii neurochirurgi spun că textura unui
creier viu este asemănătoare cu cea a pastei de
dinți. Alții, cum ar fi neurochirurgul Katrina
Firlik, spun că textura e mai degrabă
asemănătoare brânzei tofu tartinabile.
Aproximativ 80% din volumul cranian e
ocupat de creier, în timp ce sângele și fluidul
cerebrospinal ocupă restul. Dacă s-ar amesteca
tot conținutul, și creierul și lichidul și sângele,
totalul ar ajunge la 1,7 litri, ceea ce nu ar umple
nici măcar o sticlă de suc de 2 litri.
Acum 5000 de ani, oamenii aveau creiere
mai mari de atât. Creierul uman s-a micșorat de-a
lungul istoriei cu aproximativ 150 cm3, de la o
medie de 1.350 cm3. Adică, volumul a scăzut cu
aproximativ 10%, atrage atenția John Hawks,
paleoantropolog al Universității din Wisconsin.
Însă, aceasta nu înseamnă neapărat că oamenii
sunt mai puțin inteligenți decât în trecut, fiindcă
inteligența nu depinde de volumul creierului.
Poate cel mai ilustru exemplu de accident
fericit de acest gen este celebra poveste a
descoperirii penicilinei. E destul de cunoscută,
dar s-o reamintim, că merită: Alexander Fleming,
un microbiolog britanic, s-a întors, în septembrie
1928, la treaba, în laboratorul sau, după ce
petrecuse luna august în concediu cu familia.
Şi a găsit, într-una dintre cutiile Petri ce avea
culturi de stafilococi - obiectul studiului sau în
acel moment - ceva neobişnuit: pe suprafaţa
mediului de cultură, printre coloniile de
stafilococi, crescuse o ciudată colonie de
microorganisme de culoare albăstrie, iar în jurul
ei, pe o rază de câţiva mm… nici urmă de
stafilococ!
Meritul lui Fleming - şi e o potrivire fericită că
i s-a întâmplat tocmai lui, care era un bacteriolog
cu multă experienţă şi o minte ascuţită - a fost că
şi-a dat îndată seama că e vorba despre ceva
important: era clar că acel mucegai albăstrui (pe
care, cultivându-l separat şi studiindu-l atent, l-a
identificat, câteva luni mai târziu, drept
Pennicilium notatum) conţinea "ceva" capabil să
distrugă stafilococii (aceştia sunt bacterii
patogene care pot produce infecţii, uneori foarte
grave, în organismul uman).
Fleming a publicat un articol în care descria
faptul, apoi a tot încercat să găsească un chimist
interesat să-l ajute să extragă şi să identifice
factorul anti-stafilococ, dar n-a găsit; în fine, la
un moment dat, a abandonat acest proiect, pentru
că avea altele mai urgente. Câţiva ani mai târziu,
alţi doi specialişti, Chain şi Florey, au regăsit
articolul în care Fleming îşi descria descoperirea
(articol căruia, la vremea respectivă, nu i se
dăduse prea mare atenţie), s-au prins că era vorba
despre ceva ce merită studiat, au reluat cercetările
şi au extras, descifrat şi botezat substanţă
misterioasă:
penicilină-primul
medicament
antibiotic descoperit de către om (1940).
Prof. Oana Munteanu
37