§ 1. PRELIMINARII
Rostul sinodului desfăşurat în Constantinopolul anilor
691-692, la convocarea împăratul bizantin Iustinian al II-lea
(685-695 şi 705- 71), sub titlul de «al doilea sinod trulan» – după
numirea sălii boltite a palatului imperial în care se ţinuse în condiţii
similare cel de-al şaselea sinod ecumenic, a fost acela de a ratifica 1
un număr de 102 canoane cu caracter disciplinar liturgic şi
doctrinar, care nu fuseseră încă definitiv redactate şi proclamate la
încheierea sinoadelor constantinopolitane precedente.
Recunoaşterea unei autorităţi egale a întâistătătorilor
Constantinopolului cu cei ai Romei, condamnarea celibatului
preoţilor promovat de Biserica Romană, corectarea unor practici şi
obiceiuri apusene privitoare la sărbători şi posturi, au dus la refuzul
occidentalilor de a recunoaşte validitatea şi autoritatea Sinodului
Trulan. Pentru motivele arătate, teologii latini au contestat
caracterul ecumenic al sinodului, iar la momentul încheierii
lucrărilor, fără a avea legitimitatea necesară, papa Serghie al
Romei, într-un mod cu totul injust, a acuzat lipsa de autoritate
canonică a celor peste două sute de episcopi răsăriteni participanţi,
refuzând să semneze documentele sinodale care i-au fost trimise 2
spre semnare. Biserica occidentală nu a recunoscut niciodată cele
102 canoane disciplinare ale acestui sinod, deşi anumiţi episcopi
romani, precum papii Constantin, Adrian I sau Ioan al VIII-lea s-au
arătat deschişi în a observa formulele discutate la Constantinopol,
în măsura în care acestea nu ar contrazice decretele Romei.
Neacceptarea de către Biserica Romană a rezoluţiilor încheiate la
anul 692 se înscrie între primele semne ale unei fracturi spirituale,
canonice şi doctrinare ce avea să se adâncească semnificativ între
Răsărit şi Apus până la ruperea definitivă din 1054.
7