Aripi de lumină, 16 (24), 2019-2020
Drumul spre adevăr
Eric, un copil simplu, cu o viață aproape perfectă, se trezește în
mijlocul pustietății, abandonat, neștiind din ce cauză a fost lăsat la marginea unor șine, care
păreau a avea un sfârșit ce putea să îi readucă zâmbetul pe buzele puțin uscate de la vântul ce
bătea ușor. Cu tristețe, începuse să își dea seama că este singur și trebuie să își găsească
familia înainte ca cineva să-l rănească.
Drumul pietruit și părăsit de trenurile care erau cândva vesele, îi trezesc lui Eric
amintiri cutremurătoare ce îl făceau să își dorească cât mai mult să își schimbe viitorul prin
ajungerea la capătul șinelor, care acum sunt pline de tristețe. Sentimentul că va fi ultima dată
când acesta va vedea apa învolburată îl face să se gândească din ce în ce mai mult la familia
ce pare acum de negăsit.
Plânsul îl cuprindea atât de tare încât orice pas făcut părea un gând ce îl spulbera fără
a fi vreun zâmbet de copil gingaș pe chipul său blajin.
Lumea rea, ce îl împroșcă cu vorbe dureroase, îi formează un uragan de nestăpânit ,în
inima lui plăpândă, ca o gaură imensă ce nu va mai putea fi astupată. Eric trist, se gândește
cum era atunci când mama îl iubea și îl lua în brațe, însă se alege doar cu un nimeni care îi
umple sufletul cu lacrimi pline e durere, singurătate dar mai ales dezamăgire, acest lucru
făcându-i inima scum. Întrebarea ,,De ce eu ?,, sau ,,Oare viața mea va avea sfârșit?,, sunt de
mult timp puse în cui și uitate acolo care nu au primit răspuns nici acum. Până și florile de pe
câmpii nu mai au culoare, totul își pierde sensul.
Șinele sunt pe terminate, dar tristețea parcă abia își face prezența. Puțin mai încolo
erau trei cărări, cea din mijloc fiind cea mai promițătoare. Un pod, separa speranța de adevăr,
pentru Eric. Cu teamă, dar și o curiozitate mare, acesta pășește apăsat ca gândurile ce îl
frământă. Drumul pietrit parcă inspirat din poveștile pentru copii, îi amintește lui Eric de
cântecul preferat al mamei sale și pe chipul său trist, cu ochii albaștri ca marea, se prelinge o
lacrimă de fericire.
Acesta înaintând, ajunge la un tunel ce îl străbate încetișor. Cum se apropia de celălalt
capăt, cum parcă pieptul i se umplea de fericire. La un moment dat ajunge la capătul
tunelului, și suspină… Nu vedea nimic, doar o lume mai veselă decât cealaltă, dar nu ceea ce
el își dorea. Se așază la umbra unui măr și se uită spre cer. Deodată se aude o voce blândă de
femeie, ce striga ,,Eric, tu ești? Puiul meu, vino aici!
Eric se trezește de pe iarba deasă și se uită în jur. Vede o femeie… Aleargă spre ea să
o vadă mai de aproape și atunci și-a dat seama… Era chiar mama lui. Acesta izbucnind în
plâns o strânge în brațe pe mama sa și atunci se liniștește… Acum este în siguranță.
Elev: Pălici Maria, clasa a VII-A C
Prof. îndrumător: Alexandra Novac
12